TAS,episodul 2

Clubul de go il gasisem dar greul abia acuma incepea. Mi-am dat repede seama ca eram cel mai slab dintre jucatorii de go galateni. Dat fiind ca eram mai varstnic decat ei, aveam o senzatie penibila atunci cand ma altoiau fara mila si respect! Cei mai tari pe goban erau Bogdan si Marian; ei jucau altceva decat noi ceilalti. Eu, cel putin , nu intelegeam prea mult din partidele lor. Erau, cred eu acuma, cam 10-15 kyu distanta intre mine si ei doi, eu fiind, la acea vreme, pe la 20 kyu. Totusi, se juca relativ putin la handicap, sau asa tin eu minte. Primul pe care l-am batut la tabla a fost Stratan. Inginerul asta de vreo 40 de ani juca la fel de naiv ca mine si nu mi-a fost greu sa-l depasesc. Incet-incet am inceput sa castig si la ceilalti, mai intai rar, apoi din ce in ce mai des. Dar abia dupa unu- doi ani am reusit sa castig prima partida la Bogdan. Nu mai tin minte cand dar tin minte cum: cu 1/2 punct. Si numai dupa ce la o prima socoteala iesisem batut cu juma de punct. Dar am descoperit undeva pe tabla un ochi de un punct neacoperit. Am avut o reactie neobisnuita pentru mine: am strigat in gura mare 'am castigat!' fara sa mai tin cont de ceilalti din jurul meu. Kuki Gamulea si Turcu si-au exprimat regretul ca am castigat: 'Ai avut un noroc kolosal!' a zis Kuki. 'Bulan urias' a zis Turcu, desi in gand o fi zis bulangiu! Pentru mine nu mai conta. A fost prima partida care m-a marcat din lungul sir al partidelor jucate de mine timp de 25 de ani.
Evident ca acea partida castigata la Bogdan a fost o intamplare. La Bogdan nu am castigat decat foarte rar. Atita timp cat a jucat, Bogdan a fost mereu mai bun ca mine iar stilul lui de a juca nu l-am putut contracara decat foarte rar si numai cand gresea el. Dar aceste lucruri erau irelevante pentru mine. Eu nu voiam sa fiu mai tare decat ceilalti. Eu jucam go doar pentru senzatiile pe care le traiam atunci cand jucam. Desigur ca voiam sa castig si ma suparam cand pierdeam, mai ales cand pierdeam din prostia mea, dar ceea ce conta pentru mine era doar feeling-ul , emotia, placerea intensa care insotea fiecare mutare buna (sau care se dovedea, mai tarziu, buna). Cand greseam si luam bataie ma suparam dar si atunci senzatia era placuta: doream revansa , cat mai repede! De aceea spun ca acest joc a fost, pentru mine, o experienta umana neobisnuita: eu jucam doar ca sa simt ca traiesc acele senzatii inefabile, de detasare completa de lumea urita in care eram silit sa traiesc in acea vreme. Era aproape o experienta de extracorporalitate: aveam senzatia ca ma pot detasa de corpul meu fizic si survolam ca o pasare gobanul care capata dimensiunile unui ses nesfarsit. Pacat ca aceasta senzatie dura atit de putin !
Cert este ca prin 1986 eram considerat, ca tarie de joc, al treilea jucator din oras. Singurii jucatori la care aveam scor negativ erau Sorin si Bogdan. Bogdan era studios, citea cartile pe care le avea si aplica pe tabla ce invata. Juca elegant, cauta forme frumoase, armonioase si banuiesc ca el credea ca va castiga daca va aplica riguros principiile enuntate in carti. De fapt, cred ca Bogdan incerca sa traiasca si in afara gobanului conform acelor principii. Daca Bogdan ar fi continuat asa cum a pornit, sunt sigur ca Galatiul ar fi fost acum mult in fata Brailei ca valoare in GO. Sorin era cu totul altfel. El nu prea studia (sau ma insel eu) dar avea un simt al directiei de joc viitoare cu totul deosebit. In fuseki, Sorin juca intotdeauna cateva tenuki, ignora mutarea adversarului, uneori nu raspundea unui kakari si pune cateva pietre carora nu le vedeam menirea. Mult mai tarziu am inteles ca Sorin prevedea directiile de dezvoltare ale unor lupte locale si-si planta pietre-ajutor. Nu numai atat: el incerca sa conduca lupta in directia acelor pietre-capcana. Asta insemna o intelegere mult mai profunda decat a mea a cea ce insemna Go. De aceea eu cred ca Sorin avea un potential de jucator puternic mai mare decat Bogdan.
Asa se face ca in primavara anului 1986, intre 30Aprilie si 5 Mai, eu si cu Sorin am plecat la primul turneu national de go, cel de la Cluj, care a dat primul campion al tarii la acest joc. desigur ca nu am jucat pe tabloul turneului principal, ci doar la OPEN-ul organizat in paralel, in sistem MacMahon. Merita spus ca Sorin , cu 5 victorii, a reusit un foarte bun loc 6 sau 7, din 22 de jucatori. Eu am iesit al 2-lea din coada (asa ca sa nu insistam!).Primul campion national al Romaniei la GO a fost un doctorand chinez, Zhang Hai Tao, 3 d, care i-a invins pe rand pe Radu Baciu, Lucretiu Calota si pe altii pe care nu-i mai tin minte si care, apoi, vor deveni si ei, campioni. Atunci l-am cunoscut pe Walter Schmitt, 3d, din Timisoara, un mos simpatic de peste 60 de ani, singurul roman cunoscut si cotat cu rang oficial de catre japonezi. Acesta invatase jocul prin 1940, jucase pina in '45 apoi renuntase, din lipsa de adversari in tara. Era atunci o vreme in care se juca numai sah.
Tot atunci l-am cunoscut personal pe Gheorghe Paun care mi-a povestit cum a ajuns el sa joace go. Povestea este urmatoarea: el era asistentul matematicianului Solomon Marcus, la Universitatea din Bucuresti. Acesta participase, cu cativa ani inainte, la un simpozion stiintific in Japonia de unde se intorsese cu cateva carti in limba engleza despre jocurile logice, printre care si una de GO. I le daduse asistentului sau, care a fost captivat de posibilitatile de dezvoltare a intelectului tinerilor pe care le-a descoperit in jocul de GO. La vremea cand imi spunea asta, Gh. Paun avea taria de joc de cca. 7 kyu. Studentii lui insa, jucand cu chinezul mai sus amintit, devenisera mai puternici ca el.
Asa se poate considera ca Galatiul a participat, chiar daca fara rezultate notabile, la inceputul istoriei GO-ului in Romania. Despre urmatorul turneu, campionatul pe echipe, de la Brasov, voi povesti intr-un episod viitor.

Kodrins (I)

Se pare că-i un scenariu clasic: întîi descoperi şahul, apoi Go-ul. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Iar cel mai adevărat răspuns la întrebarea „de ce?” l-a oferit Costel Pintilie cu umoru-i caustic: din cauză de ADN, probabil. Pentru că ce altceva te-ar putea fixa deasupra unei table de joc care devine oglinda mereu şlefuită a propriei minţi, pe masură ce progresezi?

Cuchi Gamulea a adus Go-ul pe Strada Avîntului, cam prin 1984 (?). Dar cu el am jucat mult mai tîrziu. La început, adversarii mei au fost Lucian şi Ovidiu Olaru, Gabriel Popa, prieteni ai copilăriei, pe care Go-ul nu i-a ales.

Evident, încă de la început, mi-am cumpărat acel set din carton fabricat de COOP, care atrăgea mult prin cutia neagră pe care era evidenţiat cu litere de foc cuvîntul magic: GO. Setul ăsta de joc a fost pentru mulţi un fel de permis de intrare într-un anturaj mai larg, al celor deja iniţiaţi, care puteau astfel identifica posibilii noi membrii. Aşa s-a întîmplat că un tip înalt, stenic, al cărui nume nu putea fi altul decît Bogdan Creangă, m-a abordat pe lîngă fostul restaurant al Universităţii. Foarte direct, mi-a încredinţat o colecţie de decupaje din revista Rebus, cu probleme de viaţă şi moarte în go: rezolvă-le şi dup-aia mai vedem! Nu mai ştiu dacă le-am rezolvat, sau nu, dar ţin minte că m-au preocupat o perioadă. După care mă văd făcînd primii paşi printre măsuţele de pe promenada către faleza Galaţiului. Acolo, nişte tipi asemănători cumva cu Bogdan, ignorau restul universului, ca şi încercările mele destul de timide de a fi băgat în seamă. Tot Bogdan a fost cel care mi-a oferit primele partide adevărate (din punctul lui de vedere, bineînţeles). Însă, după a doua, sau a treia întîlnire, mi-am identificat adversarii din următorii cîţiva ani: pe Dima Emilian şi pe Costel Pintilie, aflaţi şi ei cam la acelaşi nivel, adică între 30k-25k. Apoi, în următorii ani, i-am tot privit jucînd pe Sandu Teodor, pe Iulian Ilie, pe Bogdan, pe Liviu Nestor, fără să reuşesc să mă apropii de nivelul lor. Se părea că cele 9 pietre handicap, sau chiar mai multe, nu se vor împuţina vreodată.

Adevărul este că în Galaţi Go-ul se învăţa pe apucate. Nu exista nimeni cu un rang superior, măcar un 4k-3k, care să-i tragă după el pe ceilalţi. Aşa încît, în Galaţi, goul a fost într-un fel redescoperit, cu ajutorul cîtorva cărţi xeroxate, al revistei Rebus şi, bineînţeles, al cărţuliei Iniţiere în Go, de acad. Gheorghe Păun. S-a jucat Go cu inocentă uitare de sine într-un fascinant exerciţiu de descifrare a unui limbaj secret şi ancestral practicat fie la băncuţele falezei, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor, fie la Casa „Roşie” a Tineretului (roşie din pricina cărămizii aparente cu care era acoperită), fie pe la vreun club muncitoresc obscur, sau acasă la Costel Pintilie, adică acolo unde reuşeam să ne oploşim, în funcţie de anotimp.

Prin anii 90, s-au adăugat clubului Cristi Zamfirache împreună cu Mihai Culea, iar apoi au venit Radu Popescu şi Dinu. Ei erau elevi în anii terminali de liceu cînd Bogdan şi compania atinseseră deja un nivel de joc apreciabil, aşa încît au progresat rapid. Tot ei au fost şi prilejul pentru ca mai vechii şi eternii învăţăcei, printre care mă enumeram, să crească valoric pînă la un nivel de aproximativ 5k. Şi ţin minte că jucam cu furie şi intensă plăcere, abandonat pe planeta celor 7 sau 5 k ai mei, fără să-mi pierd credinţa că nu mai e mult şi, cumva, voi reuşi desprinderea! Care s-a produs odată cu apariţia lui Marian Zilişteanu, un student brăilean la Facultatea de Mecanică a Universităţii „Dunărea de Jos”.

Ceea ce-l caracteriza pe Marian era o aproape nelimitată dispoziţie pentru Go. În camera lui din sordidul cămin studenţesc D am reuşit pasul uriaş de la 9 la 8 pietre handicap! Mintea mi s-a luminat parcă, odată cu dispariţia pietrei tengen.

Dar cel care m-a obligat să ma exprim pe gobanul (aproape) liber a fost Liviu Nestor. La fel ca Marian, părea a locui o lume aparte, a bunului plac, guvernată de puterea florilor (în care credea nestrămutat), de pasiunea pentru Go şi pentru rock progresiv. Iar cele mai plăcute partide cu el au fost cele jucate la băncutze, în lumina galbuie oferită de Primărie. În acele lungi nopţi de vară am înţeles în sfîrşit cam ce se întîmplă pe goban. Dacă am fi avut eternitatea la dispoziţie, probabil ca spaţiul celor 19 intersecţii ar fi ajuns să ni se pară la rîndu-i nelimitat. Pentru că despre asta este vorba în Go, despre libertate. Sentimentul uluitor de libertate neîngrădită trăit într-un spaţiu infim de 19 pe 19! Să reinventezi aproape de unul singur sentimentul de libertate se poate dovedi o experienţă cu mult mai valoroasă decît să înveţi pur şi simplu Go, de la un profesor. Profesorul te va învaţa strategia şi tactica necesare victoriei, pe cînd Go-ul în sine ţi se descoperă ca o pedagogie în sine a libertăţii pe măsură ce încerci să te regăseşti printre pietrele albe şi negre. Aş fi putut învăţa asta pe la seminariile de filosofie, din cărţi, sau poate chiar din împrejurări ale vieţii, pe care nu mi le imaginez fericite. Am învăţat-o în schimb, la modul practic, din Go. Iar cînd, tot pe goban, am pierdut acest sentiment, criza s-a dovedit profundă.

La sfîrşitul verii aceleia miraculoase, am participat la primul meu turneu important, Toyota Cup, în Bucureşti, alături de Liviu. Rezultatul a fost fericit: locul I la grupa mea valorică plus un premiu în bani. Ei bine, imediat după concurs, am trăit sentimentul magic al unei neîngrădite libertăţi. Fiecare piatră se aşeza ca vrăjită şi năştea noi şi noi posibilităţi, astfel încît nu mă mai preocupa deloc grija victoriei, ci doar trăirea în sine a unei neaşteptate bucurii brusc accesibile. Puteam cu adevărat să spun că mă mişc pe tabla de Go. Minunea nu a durat însă. Şi nu s-a repetat. După acea perioadă, am jucat doar ca să recîştig trăirea de atunci.

Cine va citi aceste rînduri ar putea rămîne cu impresia unui film continuu. În realitate, este unul episodic, cu mari întreruperi, uneori ani de zile. Lipsa de continuitate s-a datorat faptului că în Galaţi nu a existat forţa necesară pentru a crea un club oficial, cu sediu, program, calendar competiţional. Numărul mic al membrilor activi a fost compensat doar prin entuziasmul lor. Pe de altă parte, ceea ce căutam eu în Go părea a se fi risipit printre pietrele albe şi negre la răspîntia unui moment de graţie. Aurul nu mai era de găsit, oricît aş fi răscolit eu nisipul.

Dar viaţa pe goban înseamnă şi o relaţie specială cu partenerii de joc, cărora ajungi să le intuieşti pînă şi tresăririle sufleteşti în gestul aşezării pietrelor pe goban. „Go” în japoneză are şi semnificaţia de limbaj, ceea ce rezumă fericit motivele pentru care, de fiecare dată, m-am întors. Pur şi simplu îmi era dor să mai stau de vorbă. Şi ce de discuţii am mai purtat! Dorinţa de a-ţi învinge partenerul tradiţional se dovedeşte cu atît mai vie cu cît respectul şi admiraţia faţă de acesta este mai mare. Iar cînd partenerul se numeşte Cristian Zamfirache, Iulian Ilie, sau Sandu Teodor, atunci chiar că joci de plăcere!

Cristian Zamfirache mi-a rămas în memorie ca cel mai studios dintre toţi. Creştea ca putere de joc de la o carte la alta, toate parcurse cu creionul în mînă. Iulian Ilie impresiona prin atitudinea sa impecabilă. Cu dexteritate şi delicateţe, parcă mînuia un cuţit şi o furculiţă invizibile, făcîndu-te mici bucăţele, pe care apoi le culegea tacticos, una cîte una, de pe suprafaţa de joc. Niciodată nu dădea semne de indigestie. Sandu Teodor, probabil cel mai constant partener de-a lungul anilor, şi-a cîştigat statutul de etalon valoric, la care aproape toţi ceilalţi, mai slabi, sau mai puternici, s-au raportat şi încă se raportează. În acest oraş, cam tot ce se întîmplă se rezumă la o industrie poluantă, aşa încît personal l-aş trece pe el ca reper într-un ghid turistic local, în calitate de TheGoMan : cînd vorbeşte despre lumea goului te face să crezi că eşti un privilegiat, că participi la ceva important şi că ai ajuns chiar acolo unde trebuie. Şi într-adevăr, în ciuda lipsei de rezultate spectaculoase, cei care au jucat Go în Galaţi au făcut-o mereu cu atitudinea unor maeştrii. (va urma)