Clubul de Go Galati

Pentru membrii clubului: trimiteti mesaj catre membrii clubului

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Turneul Wei Ki

id DGSx
SanduCodrinSilviuEmilCostelMihaiIulianTibiWin
TASSanduxpartida
?
partidapartidapartida
partidapartida2
kdvsCodrinpartida
xpartida
partidapartidapartidapartidapartida5
sylverSilviu
?
partida
x
?
partida
?
partidapartida
0
PelikanEmilpartidapartida
?
xpartida
?
partidapartida0
KostelCostelpartidapartidapartidapartidaxpartidapartidapartida1
mihai33Mihaipartida
partida
?
?
partidaxpartidapartida0
ulissesIulianpartidapartidapartidapartidapartidapartidaxpartida6
tibleTibipartidapartidapartida
partidapartidapartidapartidax0

Lost21023302

joi, 1 noiembrie 2007

TAS,episodul 2

Clubul de go il gasisem dar greul abia acuma incepea. Mi-am dat repede seama ca eram cel mai slab dintre jucatorii de go galateni. Dat fiind ca eram mai varstnic decat ei, aveam o senzatie penibila atunci cand ma altoiau fara mila si respect! Cei mai tari pe goban erau Bogdan si Marian; ei jucau altceva decat noi ceilalti. Eu, cel putin , nu intelegeam prea mult din partidele lor. Erau, cred eu acuma, cam 10-15 kyu distanta intre mine si ei doi, eu fiind, la acea vreme, pe la 20 kyu. Totusi, se juca relativ putin la handicap, sau asa tin eu minte. Primul pe care l-am batut la tabla a fost Stratan. Inginerul asta de vreo 40 de ani juca la fel de naiv ca mine si nu mi-a fost greu sa-l depasesc. Incet-incet am inceput sa castig si la ceilalti, mai intai rar, apoi din ce in ce mai des. Dar abia dupa unu- doi ani am reusit sa castig prima partida la Bogdan. Nu mai tin minte cand dar tin minte cum: cu 1/2 punct. Si numai dupa ce la o prima socoteala iesisem batut cu juma de punct. Dar am descoperit undeva pe tabla un ochi de un punct neacoperit. Am avut o reactie neobisnuita pentru mine: am strigat in gura mare 'am castigat!' fara sa mai tin cont de ceilalti din jurul meu. Kuki Gamulea si Turcu si-au exprimat regretul ca am castigat: 'Ai avut un noroc kolosal!' a zis Kuki. 'Bulan urias' a zis Turcu, desi in gand o fi zis bulangiu! Pentru mine nu mai conta. A fost prima partida care m-a marcat din lungul sir al partidelor jucate de mine timp de 25 de ani.
Evident ca acea partida castigata la Bogdan a fost o intamplare. La Bogdan nu am castigat decat foarte rar. Atita timp cat a jucat, Bogdan a fost mereu mai bun ca mine iar stilul lui de a juca nu l-am putut contracara decat foarte rar si numai cand gresea el. Dar aceste lucruri erau irelevante pentru mine. Eu nu voiam sa fiu mai tare decat ceilalti. Eu jucam go doar pentru senzatiile pe care le traiam atunci cand jucam. Desigur ca voiam sa castig si ma suparam cand pierdeam, mai ales cand pierdeam din prostia mea, dar ceea ce conta pentru mine era doar feeling-ul , emotia, placerea intensa care insotea fiecare mutare buna (sau care se dovedea, mai tarziu, buna). Cand greseam si luam bataie ma suparam dar si atunci senzatia era placuta: doream revansa , cat mai repede! De aceea spun ca acest joc a fost, pentru mine, o experienta umana neobisnuita: eu jucam doar ca sa simt ca traiesc acele senzatii inefabile, de detasare completa de lumea urita in care eram silit sa traiesc in acea vreme. Era aproape o experienta de extracorporalitate: aveam senzatia ca ma pot detasa de corpul meu fizic si survolam ca o pasare gobanul care capata dimensiunile unui ses nesfarsit. Pacat ca aceasta senzatie dura atit de putin !
Cert este ca prin 1986 eram considerat, ca tarie de joc, al treilea jucator din oras. Singurii jucatori la care aveam scor negativ erau Sorin si Bogdan. Bogdan era studios, citea cartile pe care le avea si aplica pe tabla ce invata. Juca elegant, cauta forme frumoase, armonioase si banuiesc ca el credea ca va castiga daca va aplica riguros principiile enuntate in carti. De fapt, cred ca Bogdan incerca sa traiasca si in afara gobanului conform acelor principii. Daca Bogdan ar fi continuat asa cum a pornit, sunt sigur ca Galatiul ar fi fost acum mult in fata Brailei ca valoare in GO. Sorin era cu totul altfel. El nu prea studia (sau ma insel eu) dar avea un simt al directiei de joc viitoare cu totul deosebit. In fuseki, Sorin juca intotdeauna cateva tenuki, ignora mutarea adversarului, uneori nu raspundea unui kakari si pune cateva pietre carora nu le vedeam menirea. Mult mai tarziu am inteles ca Sorin prevedea directiile de dezvoltare ale unor lupte locale si-si planta pietre-ajutor. Nu numai atat: el incerca sa conduca lupta in directia acelor pietre-capcana. Asta insemna o intelegere mult mai profunda decat a mea a cea ce insemna Go. De aceea eu cred ca Sorin avea un potential de jucator puternic mai mare decat Bogdan.
Asa se face ca in primavara anului 1986, intre 30Aprilie si 5 Mai, eu si cu Sorin am plecat la primul turneu national de go, cel de la Cluj, care a dat primul campion al tarii la acest joc. desigur ca nu am jucat pe tabloul turneului principal, ci doar la OPEN-ul organizat in paralel, in sistem MacMahon. Merita spus ca Sorin , cu 5 victorii, a reusit un foarte bun loc 6 sau 7, din 22 de jucatori. Eu am iesit al 2-lea din coada (asa ca sa nu insistam!).Primul campion national al Romaniei la GO a fost un doctorand chinez, Zhang Hai Tao, 3 d, care i-a invins pe rand pe Radu Baciu, Lucretiu Calota si pe altii pe care nu-i mai tin minte si care, apoi, vor deveni si ei, campioni. Atunci l-am cunoscut pe Walter Schmitt, 3d, din Timisoara, un mos simpatic de peste 60 de ani, singurul roman cunoscut si cotat cu rang oficial de catre japonezi. Acesta invatase jocul prin 1940, jucase pina in '45 apoi renuntase, din lipsa de adversari in tara. Era atunci o vreme in care se juca numai sah.
Tot atunci l-am cunoscut personal pe Gheorghe Paun care mi-a povestit cum a ajuns el sa joace go. Povestea este urmatoarea: el era asistentul matematicianului Solomon Marcus, la Universitatea din Bucuresti. Acesta participase, cu cativa ani inainte, la un simpozion stiintific in Japonia de unde se intorsese cu cateva carti in limba engleza despre jocurile logice, printre care si una de GO. I le daduse asistentului sau, care a fost captivat de posibilitatile de dezvoltare a intelectului tinerilor pe care le-a descoperit in jocul de GO. La vremea cand imi spunea asta, Gh. Paun avea taria de joc de cca. 7 kyu. Studentii lui insa, jucand cu chinezul mai sus amintit, devenisera mai puternici ca el.
Asa se poate considera ca Galatiul a participat, chiar daca fara rezultate notabile, la inceputul istoriei GO-ului in Romania. Despre urmatorul turneu, campionatul pe echipe, de la Brasov, voi povesti intr-un episod viitor.

Kodrins (I)

Se pare că-i un scenariu clasic: întîi descoperi şahul, apoi Go-ul. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Iar cel mai adevărat răspuns la întrebarea „de ce?” l-a oferit Costel Pintilie cu umoru-i caustic: din cauză de ADN, probabil. Pentru că ce altceva te-ar putea fixa deasupra unei table de joc care devine oglinda mereu şlefuită a propriei minţi, pe masură ce progresezi?

Cuchi Gamulea a adus Go-ul pe Strada Avîntului, cam prin 1984 (?). Dar cu el am jucat mult mai tîrziu. La început, adversarii mei au fost Lucian şi Ovidiu Olaru, Gabriel Popa, prieteni ai copilăriei, pe care Go-ul nu i-a ales.

Evident, încă de la început, mi-am cumpărat acel set din carton fabricat de COOP, care atrăgea mult prin cutia neagră pe care era evidenţiat cu litere de foc cuvîntul magic: GO. Setul ăsta de joc a fost pentru mulţi un fel de permis de intrare într-un anturaj mai larg, al celor deja iniţiaţi, care puteau astfel identifica posibilii noi membrii. Aşa s-a întîmplat că un tip înalt, stenic, al cărui nume nu putea fi altul decît Bogdan Creangă, m-a abordat pe lîngă fostul restaurant al Universităţii. Foarte direct, mi-a încredinţat o colecţie de decupaje din revista Rebus, cu probleme de viaţă şi moarte în go: rezolvă-le şi dup-aia mai vedem! Nu mai ştiu dacă le-am rezolvat, sau nu, dar ţin minte că m-au preocupat o perioadă. După care mă văd făcînd primii paşi printre măsuţele de pe promenada către faleza Galaţiului. Acolo, nişte tipi asemănători cumva cu Bogdan, ignorau restul universului, ca şi încercările mele destul de timide de a fi băgat în seamă. Tot Bogdan a fost cel care mi-a oferit primele partide adevărate (din punctul lui de vedere, bineînţeles). Însă, după a doua, sau a treia întîlnire, mi-am identificat adversarii din următorii cîţiva ani: pe Dima Emilian şi pe Costel Pintilie, aflaţi şi ei cam la acelaşi nivel, adică între 30k-25k. Apoi, în următorii ani, i-am tot privit jucînd pe Sandu Teodor, pe Iulian Ilie, pe Bogdan, pe Liviu Nestor, fără să reuşesc să mă apropii de nivelul lor. Se părea că cele 9 pietre handicap, sau chiar mai multe, nu se vor împuţina vreodată.

Adevărul este că în Galaţi Go-ul se învăţa pe apucate. Nu exista nimeni cu un rang superior, măcar un 4k-3k, care să-i tragă după el pe ceilalţi. Aşa încît, în Galaţi, goul a fost într-un fel redescoperit, cu ajutorul cîtorva cărţi xeroxate, al revistei Rebus şi, bineînţeles, al cărţuliei Iniţiere în Go, de acad. Gheorghe Păun. S-a jucat Go cu inocentă uitare de sine într-un fascinant exerciţiu de descifrare a unui limbaj secret şi ancestral practicat fie la băncuţele falezei, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor, fie la Casa „Roşie” a Tineretului (roşie din pricina cărămizii aparente cu care era acoperită), fie pe la vreun club muncitoresc obscur, sau acasă la Costel Pintilie, adică acolo unde reuşeam să ne oploşim, în funcţie de anotimp.

Prin anii 90, s-au adăugat clubului Cristi Zamfirache împreună cu Mihai Culea, iar apoi au venit Radu Popescu şi Dinu. Ei erau elevi în anii terminali de liceu cînd Bogdan şi compania atinseseră deja un nivel de joc apreciabil, aşa încît au progresat rapid. Tot ei au fost şi prilejul pentru ca mai vechii şi eternii învăţăcei, printre care mă enumeram, să crească valoric pînă la un nivel de aproximativ 5k. Şi ţin minte că jucam cu furie şi intensă plăcere, abandonat pe planeta celor 7 sau 5 k ai mei, fără să-mi pierd credinţa că nu mai e mult şi, cumva, voi reuşi desprinderea! Care s-a produs odată cu apariţia lui Marian Zilişteanu, un student brăilean la Facultatea de Mecanică a Universităţii „Dunărea de Jos”.

Ceea ce-l caracteriza pe Marian era o aproape nelimitată dispoziţie pentru Go. În camera lui din sordidul cămin studenţesc D am reuşit pasul uriaş de la 9 la 8 pietre handicap! Mintea mi s-a luminat parcă, odată cu dispariţia pietrei tengen.

Dar cel care m-a obligat să ma exprim pe gobanul (aproape) liber a fost Liviu Nestor. La fel ca Marian, părea a locui o lume aparte, a bunului plac, guvernată de puterea florilor (în care credea nestrămutat), de pasiunea pentru Go şi pentru rock progresiv. Iar cele mai plăcute partide cu el au fost cele jucate la băncutze, în lumina galbuie oferită de Primărie. În acele lungi nopţi de vară am înţeles în sfîrşit cam ce se întîmplă pe goban. Dacă am fi avut eternitatea la dispoziţie, probabil ca spaţiul celor 19 intersecţii ar fi ajuns să ni se pară la rîndu-i nelimitat. Pentru că despre asta este vorba în Go, despre libertate. Sentimentul uluitor de libertate neîngrădită trăit într-un spaţiu infim de 19 pe 19! Să reinventezi aproape de unul singur sentimentul de libertate se poate dovedi o experienţă cu mult mai valoroasă decît să înveţi pur şi simplu Go, de la un profesor. Profesorul te va învaţa strategia şi tactica necesare victoriei, pe cînd Go-ul în sine ţi se descoperă ca o pedagogie în sine a libertăţii pe măsură ce încerci să te regăseşti printre pietrele albe şi negre. Aş fi putut învăţa asta pe la seminariile de filosofie, din cărţi, sau poate chiar din împrejurări ale vieţii, pe care nu mi le imaginez fericite. Am învăţat-o în schimb, la modul practic, din Go. Iar cînd, tot pe goban, am pierdut acest sentiment, criza s-a dovedit profundă.

La sfîrşitul verii aceleia miraculoase, am participat la primul meu turneu important, Toyota Cup, în Bucureşti, alături de Liviu. Rezultatul a fost fericit: locul I la grupa mea valorică plus un premiu în bani. Ei bine, imediat după concurs, am trăit sentimentul magic al unei neîngrădite libertăţi. Fiecare piatră se aşeza ca vrăjită şi năştea noi şi noi posibilităţi, astfel încît nu mă mai preocupa deloc grija victoriei, ci doar trăirea în sine a unei neaşteptate bucurii brusc accesibile. Puteam cu adevărat să spun că mă mişc pe tabla de Go. Minunea nu a durat însă. Şi nu s-a repetat. După acea perioadă, am jucat doar ca să recîştig trăirea de atunci.

Cine va citi aceste rînduri ar putea rămîne cu impresia unui film continuu. În realitate, este unul episodic, cu mari întreruperi, uneori ani de zile. Lipsa de continuitate s-a datorat faptului că în Galaţi nu a existat forţa necesară pentru a crea un club oficial, cu sediu, program, calendar competiţional. Numărul mic al membrilor activi a fost compensat doar prin entuziasmul lor. Pe de altă parte, ceea ce căutam eu în Go părea a se fi risipit printre pietrele albe şi negre la răspîntia unui moment de graţie. Aurul nu mai era de găsit, oricît aş fi răscolit eu nisipul.

Dar viaţa pe goban înseamnă şi o relaţie specială cu partenerii de joc, cărora ajungi să le intuieşti pînă şi tresăririle sufleteşti în gestul aşezării pietrelor pe goban. „Go” în japoneză are şi semnificaţia de limbaj, ceea ce rezumă fericit motivele pentru care, de fiecare dată, m-am întors. Pur şi simplu îmi era dor să mai stau de vorbă. Şi ce de discuţii am mai purtat! Dorinţa de a-ţi învinge partenerul tradiţional se dovedeşte cu atît mai vie cu cît respectul şi admiraţia faţă de acesta este mai mare. Iar cînd partenerul se numeşte Cristian Zamfirache, Iulian Ilie, sau Sandu Teodor, atunci chiar că joci de plăcere!

Cristian Zamfirache mi-a rămas în memorie ca cel mai studios dintre toţi. Creştea ca putere de joc de la o carte la alta, toate parcurse cu creionul în mînă. Iulian Ilie impresiona prin atitudinea sa impecabilă. Cu dexteritate şi delicateţe, parcă mînuia un cuţit şi o furculiţă invizibile, făcîndu-te mici bucăţele, pe care apoi le culegea tacticos, una cîte una, de pe suprafaţa de joc. Niciodată nu dădea semne de indigestie. Sandu Teodor, probabil cel mai constant partener de-a lungul anilor, şi-a cîştigat statutul de etalon valoric, la care aproape toţi ceilalţi, mai slabi, sau mai puternici, s-au raportat şi încă se raportează. În acest oraş, cam tot ce se întîmplă se rezumă la o industrie poluantă, aşa încît personal l-aş trece pe el ca reper într-un ghid turistic local, în calitate de TheGoMan : cînd vorbeşte despre lumea goului te face să crezi că eşti un privilegiat, că participi la ceva important şi că ai ajuns chiar acolo unde trebuie. Şi într-adevăr, în ciuda lipsei de rezultate spectaculoase, cei care au jucat Go în Galaţi au făcut-o mereu cu atitudinea unor maeştrii. (va urma)

duminică, 28 octombrie 2007

TAS. episodul 1

In decembrie 1983 am gasit in revista 'Stiinta si Tehnica' un articolas care constituia primul episod din multele care au urmat si in care Gheorghe Paun, un matematician pasionat de jocurile logice, prezenta un joc necunoscut la noi, cu bile albe si negre puse pe un caroiaj ortogonal de linii; initial am crezut ca era vorba de jocul de dame, pe care eu il jucam cu pasiune pe tabla de sah folosind pulurile de la table. Dar era cu totul altceva, mi-am dat seama de asta mai tarziu, urmarind articolele lui din revista. La vremea aceea eu jucam sah de multa vreme, aveam categoria I si incercam sa-mi fac norma de puncte ca sa fiu avansat la 'candidat de maestru'. Nu numai ca nu am reusit niciodata sa fac aceasta norma, dar de cand am jucat prima partida de go am renuntat complet sa joc sah si nu m-a mai interesat niciodata acest joc.
Cu adevarat dependent de go am devenit citind articolele aceluiasi Gh. Paun din alta revista: suplimentul Flacara Rebus. Asta s-a intamplat prin vara anului 1984, dupa ce am terminat facultatea, mi-am luat examenele si m-am angajat. Pina atunci jucasem multe partide cu un prieten dar acela nu era go; ne intreceam fiecare sa facem 'garduri' din pietre, inchizand o bucata cat mai mare din tabla de joc. Nu intelesesem deloc ce era go-ul. Abia cand am rezolvat primele probleme de viata si moarte si dupa ce am pus pe tabla primele partide ale unor profesionisti japonezi am inteles ca pina atunci fusesem 'alaturi de problema' ! Marturisesc ca si acuma, dupa 25 de ani de jucat, ma simt tot asa, dar in alt sens, spiritual.
In primavara anului 1986 am aflat ca nu sunt singurul individ din Galati care se juca cu nasturii albi si negri pe tabla cu intersectii. Intr-un numar din revista Flacara Rebus am citit ca un tip din Galati numit Bogdan Creanga a rezolvat, cu o frumoasa si completa analiza, o problema de viata si moarte si a castigat un exemplar xerocopiat a unui manual de go. Mai precis, era vorba de "Whats your rating". Evident ca am vrut sa-l cunosc pe tip si mai ales , sa-mi arunc ochii pe o carte adevarata de go. Nestiind cum sa dau de el, l-am contactat intai pe Paun, apoi pe George Stihi, iar acesta mi-a spus ca in fiecare duminica dimineata, la ora 10, cativa galateni se intalneau intr-o sala din casa de cultura a sindicatelor. In urmatoarea duminica, eram la casa sindicatelor, intreband pe toti cei intalniti unde este sala in care functioneaza clubul de go. Nimeni nu cunostea un asemenea club si nu stia sa ma indrepte. Numai ca tot umblind pe coridoarele si scarile de la intrare, am vazut un pusti, care parea de liceu, care ducea in mana o sacosa din plastic. Ei, si in sacosa, ce credeti ca am zarit, destul de neclar? Capacul - inconfundabil - al cutiei de carton al jocului de go. Sigur ca l-am 'interceptat' chiar acolo si l-am rugat sa-mi spuna si mie unde se duce. Asa l-am cunoscut pe Sorin Balaban. Apoi, si pe ceilalti: Bogdan Creanga, Kuki Gamulea, Turcu, si doi ingineri de la IMEH, Buzea si Stratan.
Si de atunci, joc. Sau ma joc de-a goul pentru ca, tehnic, am ramas destul de rudimentar. Spiritual insa, joaca asta m-a transformat complet, maturizandu-ma mai bine decat orice experienta umana pe care am trait-o.

sâmbătă, 27 octombrie 2007

Costel PINTILIE

-In ce an ati avut primul contact cu go-ul si in ce imprejurari?
>1983 pe patul spitalului militar galati, nu aveam altceva de facut decit sa citesc, si am dat peste o problema de go in stiintza si tehnica, povestea, e lunga, va continua

-Care erau conditiile de joc?
>Care conditii de joc? mai tirziu un goban de placaj shui, si pietrele... puluri de table, alta poveste, dar mai scurta

-Motivati-va atractia pentru go.
>ADN bre, probabil.

-Ce jucatori ati intilnit la primele contacte cu clubul de go?
>Bogdan Creanga.
Dupa prima partida, replicile noastre au fost
Eu... INCREDIBIL.
El... Infiorator.

-Ce jucatori v-au influentat evolutia ulterioara?
>Eu influentzat? Never.

-Care v-au fost adversarii preferati? Cum le-ati descrie stilul de joc?
>Aia care joaca repede, ca sa nu ma plictisesc. Dar un partener de joc placut A fost Z.B.ul. (Sau se scria Zebeul?)

-La ce turnee de go ati participat? Ce partide v-au ramas in memorie?
>Intre 91 si 94 cam la tot ce misca, culminind cu EGC Tuchola, apoi pauza, am revenit la cel de la Mamaia, si de atunci pur ocazional. Partida cu Albu cind m-am incapatzinat pe un Ko de juma de punct, si am ingonrat un kodate de am pierdut o coada de vreo 14 pietre.

-O amintire speciala legata de go?
>Frank Berkenkotter.

-Inca mai jucati go? De ce?
>Da. Degeaba.

luni, 15 octombrie 2007

Cristi ZAMFIRACHE

  • In ce an ati avut primul contact cu go-ul si in ce imprejurari?

M-am intalnit cu GO-ul prin liceu (cred ca era prin '88) cand un amic, cu care exploram calculatoarele si jocurile logice, a venit cu o cutie in brate. Era acel set cu piese de carton, iar noi am citit la repezeala regulamentul, care incapea pe o foaie, si am dat drumul primei partide. Imi pot inchipui ce intelegeam noi atunci, dar oricum concluzia a fost ca jocul e dezamagitor. Si timp de vreo 2 ani nu m-am mai atins de el. Dupa care am descoperit ca si colegul meu de banca stia sa joace. Si ca sa ne mai treaca plictiseala in anumite ore, am inceput sa mazgalim foi de matematica. Cum la inceput luam bataie sistematic am cautat o metoda sa imi imbunatatesc nivelul; si am gasit "Initiere in GO" a domnului Paun. Dupa o prima lectura, am facut faimosul test de la sfarsit si am descoperit bucuros ca deja 'am' o tarie de cam 1 dan !
Cam in acest punct am avut contactul cu realitatea: intr-o zi, ne-a gasit Bogdan Creanga pe faleza, jucand o partida. A zambit putin cand i-am spus 'rangul' meu si mi-a spus sa pun 9 pietre pe tabla. Rezultatul ... evident! Insa tot raul spre bine pentru ca Bogdan mi-a indicat drumul spre club. Si apoi drumul comun parcurs de mai toti: concursuri, studiat cartile trase la Xerox de domnul Stihi si imprumutate cu generozitate de proprietari, progrese uneori mai lente alteori mai rapide si o lunga lista de oameni care mi-au lasat amintiri placute.

  • Motivati-va atractia fata de go.

Intotdeauna am fost atras de jocurile care puteau pune catusi de putin mintea la contributie. Incepand cu cele logice existente in acele vremuri, trecand prin sah, unde cred ca numai un accident m-a oprit din drumul spre competitii, si terminand cu GO-ul. A ramas GO-ul, pentru ca, dincolo de atractia intelectuala, intotdeauna am vazut in el o anumita armonie si frumusete. Si aspectul acesta ma face sa ma reintorc la el si acum, cand timpul liber imi este mult mai redus. Dar nu pot sa neglijez nici o alta fateta, descrisa in 'Hikaru': in GO, progresul legat de existenta unui rival. La mine asa a fost: ambitia de a depasi acesti rivali a produs cele mai spectaculoase progrese.

  • Ce jucatori ati intilnit la primele contacte cu clubul de go?

Clubul era cel de care-si aduc aminte si ceilalti: Bogdan Creanga, Iulian Ilie, Costel, Sandu, Profesorul, Marian Zilisteanu, brailean, student la Galati. Era mult entuziasm in jocul incepatorilor si multa dorinta din partea celor mai buni in a ne ajuta sa progresam.

  • Ce jucatori v-au influentat evolutia ulterioara?

E greu de spus avand in vedere ca aproape toti adversarii din fata tablei mi-au lasat amintiri placute. Si avand in vedere ca nu sunt profesionist, asta a contat mai mult decat contributia la progresul meu. O prima mentiune ar fi la adresa lui Bogdan Creanga fara de care nu as mai vorbi acum despre GO. Si al carui stil riguros il retin si astazi. Apoi Marian de a carui contributie la progresul meu initial imi aduc aminte. Nu pot sa-i trec cu vederea pe Iulian Ilie, unul dintre liderii acelui moment, si pe Sandu, care ulterior a fost foarte legat de progresul meu. Tot atunci am inceput prietenia cu Pintilie Costel, prietenie care mai rezista si acum si care s-a intins dincolo de granitele jocului. Dupa care a urmat studentia la Bucuresti, pe care datorita mai multor factori (nucleul de jucatori puternici, timpul pe care-l aveam la dispozitie, existenta constanta a concursurilor) as numi-o 'perioada de aur' a evolutiei mele. Aici cel mai mult m-a ajutat grupul de braileni si in special Florentin Beznea, cu care am jucat constant pe tot parcursul facultatii. Pentru mine, el a fost primul motor care m-a impins spre a studia mai mult. Iar spre sfarsitul perioadei ii tin minte pa baietii de la Sakura, Dragos Bajenaru si Vali Gheorghiu. Desi deja erau peste nivelul meu, in mod inexplicabil pentru mine continuau sa accepte sa jucam si sa-mi explice unde greseam.

  • Care v.au fost adversarii preferati?

Nu cred ca am avut adversari preferati sau 'antipatici'. Dar ii tin minte pe cativa. Sandu Teodor, al carui stil de a se baga in orice moyo ma enerva la culme (in mod constructiv). Mult din entuziasmul meu de a juca era legat de acest 'handicap': invada peste tot iar eu nu reuseam sa-i prind grupurile. Mai tarziu am aflat ca stilul asta (cu diferentele date de rang) e practicat si de unii profesionisti de top. Cert este ca atunci cand am reusit sa-l depasesc ceva s-a rupt in entuziasmul meu. O lunga perioada mi-a pierit cheful sa mai joc.
Corina Tarina : cu ea am progresat multa vreme cot la cot. Stiu ca fiecare intalnire cu ea in concurs avea pentru mine o miza deosebita: era examenul in urma caruia imi spuneam daca am progresat in ultima perioada sau nu.
Cu Florentin Beznea jucam mult in camin. Iar in concurs, erau mari orgolii la orice intalnire directa. Dar ii urmaream rezultatele partidelor si ma bucuram de victoriile lui ca si de ale mele.

  • La ce turnee de go ati participat? Ce partide v-au ramas in memorie?

De participat am participat la aproape toate turneele organizate in Bucuresti pe perioada studentiei. Si prin provincie in limita banilor disponibili. In mod deosebit imi aduc aminte de un Campionat National pe echipe la Brasov, unde cu Bob Lamming la prima masa si cu putin noroc am reusit un loc pe podium. Si de Congresul de Go de la Tuchola in '95 care a fost aproape prima mea iesire in strainatate. Iar partide mi-au ramas in minte doua, pe care le-am castigat (acum pot sa recunosc) fara alt merit decat acela de a ma tine de adversari precum buldogul. Una la Bogdan Campianu (el era 3 dan iar eu 1 kyu). Bogdan isi facuse un mare moyo central in stilul lui, iar eu am castigat spre final cu o strapungere norocoasa. Gustul victoriei il tin si acum minte: batusem un 3 dan in concurs! O alta castigata la Radu Baciu (el 4 dan eu tot 1 kyu). Radu , intr-un semeai, alesese o varianta incorecta, desi ulterior mi-a demonstrat ca o calculase si pe cea buna. Nu stiu ce a fost: oboseala, presiunea jocului, sau poate usoara relaxare data de diferenta de valoare dintre noi. Cert e ca a pierdut, iar eu am clamat fericit victoria. Chiar prea fericit, pentru ca am fost putin arogant in comentariile post partida, lucru de care mi-a rusine si acum. Putin respect fata de ceea ce insemna Radu si fata de ceea ce se intamplase in partida s-ar fi cerut. Dar, la momentul ala, din pacate, nu prea cunosteam termenul respect.

  • O amintire speciala legata de go?

O amintire amuzanta. Intr-o zi, jucand pe faleza (eram in perioada de maxima performanta), m-am intalnit cu un fost cunoscut din perioada mea sahista. El, o persoana dealtfel de o capacitate deosebita, continuase cu sahul si era deja maestru sau chiar maestru international. M-a intrebat de ce m-am lasat de sah si m-am apucat de GO si retin figura lui mirat-neincrezatoare cand i-am spus ca GO-ul are o adancime si o frumusete pe care n-am vazut-o niciodata la sah. Ma rog, asta era (si este) parerea mea. Dar avand in vedere ca n-am fost un sahist stralucit, aici s-ar putea gasi oameni care sa ma contrazica.

  • Inca mai jucati go? De ce?

Am revenit la GO, dupa o lunga pauza. Insa am abandonat aspectul competitional. Am incercat sa merg la concursuri, dar mereu s-a gasit ceva mai important de facut. Asa ca ma multumesc cu jucatul neoficial, in special pe Internet. Iar entuziasmul este legat in special de dorinta de a juca partide mai frumoase si foarte putin de a invinge pe cineva, sau de a obtine un anumit rang.


Crisi Zamfirache

duminică, 14 octombrie 2007

Emilian Dima (Profu')

Cred ca am auzit prima data de GO la inceputul anilor 80, la facultatea de matematica din Bucuresti, unde descopeream in salile de seminar table umplute cu x si 0 ... Am fost 2 ani coleg de grupa cu Cristian Cobeli din Vatra Dornei, care era un jucator cunoscut in acea perioada, si cu Zang Haitao ... cel care a introdus Go-ul in facultate si in caminele studentesti din Bucuresti, la inceputul anilor 80.

In 1990, din curiozitate si ambitie, am inceput sa joc cu colegul Marian Baroni, actualmente profesor de matematica la liceul C.F.R. din Galati. Partidele noastre cred ca erau la nivelul 20 kyu, dar suficient de interesante.

O intamplare fericita a fost de a ma intalni pe strada, in vara lui 90, cu Bogdan Creanga, care a observat ca duceam la subtioara cutia aceea rosie a primului joc facut de J.E.C.O. ... va mai amintiti? Bogdan Creanga m-a introdus in cercul de jucatori format din Sandu Teodor, Iulian Ilie, Sorin Balaban, la care s-au adaugat in scurt timp Codrin Vasiloanca si Costel Pintilie. Curand a aparut si Cristi Zamfirache si au mai fost si altii, cu aparitii episodice.

In acea perioada, datorez mult lui Teodor Sandu, cu care am jucat in anii 90-91-92, in cartierul Micro 40.

Am participat in 92 la un turneu la Galati organizat de Ilie Iulian, cind am ocupat locul al III-lea in a doua grupa valorica, fapt consemnat si in Viata Libera din 24 nov. 1992 (am si articolul ... ha,ha!). In 1993, in primavara, am fost la un turneu la Vatra Dornei, cu Pintilie Costel si Teodor Sandu. In acea perioada eram 8 kyu.

Anul 1995 a fost foarte imortant, pentru ca s-a inchegat mai bine clubul prin aparitia stralucita a lui BOB Lamming (1 dan) din San Francisco, aflat intr-o aventura la gurile Dunarii. Oare ce mai face? In acel an, a fost un concurs national important la Universitate, la organizarea caruia mi-am adus si eu o oarecare contributie.
In anul 1998 s-a nascut fetita mea Ioana si, din motive evidente, nu am mai avut timp pentru deplasari o buna perioada. In august 2005 si 2006, am participat la concursurile de la Amara de Slobozia, iar in 2006 am luat un micut trofeu, singurul de altfel, la care tin foarte mult.

Cred ca acum am o tarie de joc de 3 kyu. Joc destul de mult pe internet, pe IGS (cu id-urile emGO si EmGo),iar pe KGS cu id-ul Pelikan.

Pentru mine GO-ul este un exercitiu intelectual si o oglinda a propriului EU. Acest joc m-a ajutat sa-mi fac si cativa prieteni. Sunt convins ca voi juca in continuare. Imi place, pur si simplu. Vreau sa joc mai bine. Dar pentru asta ar trebui sa studiez, ceea ce nu prea fac, din pacate.

Emilian Dima