Se pare că-i un scenariu clasic: întîi descoperi şahul, apoi Go-ul. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Iar cel mai adevărat răspuns la întrebarea „de ce?” l-a oferit Costel Pintilie cu umoru-i caustic: din cauză de ADN, probabil. Pentru că ce altceva te-ar putea fixa deasupra unei table de joc care devine oglinda mereu şlefuită a propriei minţi, pe masură ce progresezi?
Cuchi Gamulea a adus Go-ul pe Strada Avîntului, cam prin 1984 (?). Dar cu el am jucat mult mai tîrziu. La început, adversarii mei au fost Lucian şi Ovidiu Olaru, Gabriel Popa, prieteni ai copilăriei, pe care Go-ul nu i-a ales.
Evident, încă de la început, mi-am cumpărat acel set din carton fabricat de COOP, care atrăgea mult prin cutia neagră pe care era evidenţiat cu litere de foc cuvîntul magic: GO. Setul ăsta de joc a fost pentru mulţi un fel de permis de intrare într-un anturaj mai larg, al celor deja iniţiaţi, care puteau astfel identifica posibilii noi membrii. Aşa s-a întîmplat că un tip înalt, stenic, al cărui nume nu putea fi altul decît Bogdan Creangă, m-a abordat pe lîngă fostul restaurant al Universităţii. Foarte direct, mi-a încredinţat o colecţie de decupaje din revista Rebus, cu probleme de viaţă şi moarte în go: rezolvă-le şi dup-aia mai vedem! Nu mai ştiu dacă le-am rezolvat, sau nu, dar ţin minte că m-au preocupat o perioadă. După care mă văd făcînd primii paşi printre măsuţele de pe promenada către faleza Galaţiului. Acolo, nişte tipi asemănători cumva cu Bogdan, ignorau restul universului, ca şi încercările mele destul de timide de a fi băgat în seamă. Tot Bogdan a fost cel care mi-a oferit primele partide adevărate (din punctul lui de vedere, bineînţeles). Însă, după a doua, sau a treia întîlnire, mi-am identificat adversarii din următorii cîţiva ani: pe Dima Emilian şi pe Costel Pintilie, aflaţi şi ei cam la acelaşi nivel, adică între 30k-25k. Apoi, în următorii ani, i-am tot privit jucînd pe Sandu Teodor, pe Iulian Ilie, pe Bogdan, pe Liviu Nestor, fără să reuşesc să mă apropii de nivelul lor. Se părea că cele 9 pietre handicap, sau chiar mai multe, nu se vor împuţina vreodată.
Adevărul este că în Galaţi Go-ul se învăţa pe apucate. Nu exista nimeni cu un rang superior, măcar un 4k-3k, care să-i tragă după el pe ceilalţi. Aşa încît, în Galaţi, goul a fost într-un fel redescoperit, cu ajutorul cîtorva cărţi xeroxate, al revistei Rebus şi, bineînţeles, al cărţuliei Iniţiere în Go, de acad. Gheorghe Păun. S-a jucat Go cu inocentă uitare de sine într-un fascinant exerciţiu de descifrare a unui limbaj secret şi ancestral practicat fie la băncuţele falezei, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor, fie la Casa „Roşie” a Tineretului (roşie din pricina cărămizii aparente cu care era acoperită), fie pe la vreun club muncitoresc obscur, sau acasă la Costel Pintilie, adică acolo unde reuşeam să ne oploşim, în funcţie de anotimp.
Prin anii 90, s-au adăugat clubului Cristi Zamfirache împreună cu Mihai Culea, iar apoi au venit Radu Popescu şi Dinu. Ei erau elevi în anii terminali de liceu cînd Bogdan şi compania atinseseră deja un nivel de joc apreciabil, aşa încît au progresat rapid. Tot ei au fost şi prilejul pentru ca mai vechii şi eternii învăţăcei, printre care mă enumeram, să crească valoric pînă la un nivel de aproximativ 5k. Şi ţin minte că jucam cu furie şi intensă plăcere, abandonat pe planeta celor 7 sau 5 k ai mei, fără să-mi pierd credinţa că nu mai e mult şi, cumva, voi reuşi desprinderea! Care s-a produs odată cu apariţia lui Marian Zilişteanu, un student brăilean la Facultatea de Mecanică a Universităţii „Dunărea de Jos”.
Ceea ce-l caracteriza pe Marian era o aproape nelimitată dispoziţie pentru Go. În camera lui din sordidul cămin studenţesc D am reuşit pasul uriaş de la 9 la 8 pietre handicap! Mintea mi s-a luminat parcă, odată cu dispariţia pietrei tengen.
Dar cel care m-a obligat să ma exprim pe gobanul (aproape) liber a fost Liviu Nestor. La fel ca Marian, părea a locui o lume aparte, a bunului plac, guvernată de puterea florilor (în care credea nestrămutat), de pasiunea pentru Go şi pentru rock progresiv. Iar cele mai plăcute partide cu el au fost cele jucate la băncutze, în lumina galbuie oferită de Primărie. În acele lungi nopţi de vară am înţeles în sfîrşit cam ce se întîmplă pe goban. Dacă am fi avut eternitatea la dispoziţie, probabil ca spaţiul celor 19 intersecţii ar fi ajuns să ni se pară la rîndu-i nelimitat. Pentru că despre asta este vorba în Go, despre libertate. Sentimentul uluitor de libertate neîngrădită trăit într-un spaţiu infim de 19 pe 19! Să reinventezi aproape de unul singur sentimentul de libertate se poate dovedi o experienţă cu mult mai valoroasă decît să înveţi pur şi simplu Go, de la un profesor. Profesorul te va învaţa strategia şi tactica necesare victoriei, pe cînd Go-ul în sine ţi se descoperă ca o pedagogie în sine a libertăţii pe măsură ce încerci să te regăseşti printre pietrele albe şi negre. Aş fi putut învăţa asta pe la seminariile de filosofie, din cărţi, sau poate chiar din împrejurări ale vieţii, pe care nu mi le imaginez fericite. Am învăţat-o în schimb, la modul practic, din Go. Iar cînd, tot pe goban, am pierdut acest sentiment, criza s-a dovedit profundă.
La sfîrşitul verii aceleia miraculoase, am participat la primul meu turneu important, Toyota Cup, în Bucureşti, alături de Liviu. Rezultatul a fost fericit: locul I la grupa mea valorică plus un premiu în bani. Ei bine, imediat după concurs, am trăit sentimentul magic al unei neîngrădite libertăţi. Fiecare piatră se aşeza ca vrăjită şi năştea noi şi noi posibilităţi, astfel încît nu mă mai preocupa deloc grija victoriei, ci doar trăirea în sine a unei neaşteptate bucurii brusc accesibile. Puteam cu adevărat să spun că mă mişc pe tabla de Go. Minunea nu a durat însă. Şi nu s-a repetat. După acea perioadă, am jucat doar ca să recîştig trăirea de atunci.
Cine va citi aceste rînduri ar putea rămîne cu impresia unui film continuu. În realitate, este unul episodic, cu mari întreruperi, uneori ani de zile. Lipsa de continuitate s-a datorat faptului că în Galaţi nu a existat forţa necesară pentru a crea un club oficial, cu sediu, program, calendar competiţional. Numărul mic al membrilor activi a fost compensat doar prin entuziasmul lor. Pe de altă parte, ceea ce căutam eu în Go părea a se fi risipit printre pietrele albe şi negre la răspîntia unui moment de graţie. Aurul nu mai era de găsit, oricît aş fi răscolit eu nisipul.
Dar viaţa pe goban înseamnă şi o relaţie specială cu partenerii de joc, cărora ajungi să le intuieşti pînă şi tresăririle sufleteşti în gestul aşezării pietrelor pe goban. „Go” în japoneză are şi semnificaţia de limbaj, ceea ce rezumă fericit motivele pentru care, de fiecare dată, m-am întors. Pur şi simplu îmi era dor să mai stau de vorbă. Şi ce de discuţii am mai purtat! Dorinţa de a-ţi învinge partenerul tradiţional se dovedeşte cu atît mai vie cu cît respectul şi admiraţia faţă de acesta este mai mare. Iar cînd partenerul se numeşte Cristian Zamfirache, Iulian Ilie, sau Sandu Teodor, atunci chiar că joci de plăcere!
Cristian Zamfirache mi-a rămas în memorie ca cel mai studios dintre toţi. Creştea ca putere de joc de la o carte la alta, toate parcurse cu creionul în mînă. Iulian Ilie impresiona prin atitudinea sa impecabilă. Cu dexteritate şi delicateţe, parcă mînuia un cuţit şi o furculiţă invizibile, făcîndu-te mici bucăţele, pe care apoi le culegea tacticos, una cîte una, de pe suprafaţa de joc. Niciodată nu dădea semne de indigestie. Sandu Teodor, probabil cel mai constant partener de-a lungul anilor, şi-a cîştigat statutul de etalon valoric, la care aproape toţi ceilalţi, mai slabi, sau mai puternici, s-au raportat şi încă se raportează. În acest oraş, cam tot ce se întîmplă se rezumă la o industrie poluantă, aşa încît personal l-aş trece pe el ca reper într-un ghid turistic local, în calitate de TheGoMan : cînd vorbeşte despre lumea goului te face să crezi că eşti un privilegiat, că participi la ceva important şi că ai ajuns chiar acolo unde trebuie. Şi într-adevăr, în ciuda lipsei de rezultate spectaculoase, cei care au jucat Go în Galaţi au făcut-o mereu cu atitudinea unor maeştrii. (va urma)
